Drepturile fundamentale ale omului și ale cetățeanului din sfera informației, comunicării și imaginii.

 

1. Documente politico-juridice istorice esențiale comunicării

I-1. Declarația drepturilor  din 1689

Actul privind drepturile și libertățile supusului și stabilirea succesiunii la tron din 1689, mai cunoscut ca English Bill of Rights, unul dintre marii piloni ai dreptului constituțional britanic, reprezintă și primul document cu valoare normativă în care regăsim exprimate drepturi și libertăți care interesează dreptul comunicării.

La capătul Revoluției glorioase din 1688, soldată cu fuga regelui Iacob al II-lea Stuart, și venirea pe tron a lui Wilhelm al III-lea de Orania, Parlamentul englez a emis un act de o importanță deosebită, care avea să inspire sistemele constituționale de mai târziu. Redactat după moda timpului, sub forma unei declarații, Bill of Rights cuprinde, printre altele, două norme juridice care se află la originea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului din sfera comunicării.

Se arată, astfel, că libertatea de exprimare (freedom of speech, în text) și dezbaterile sau procedurile în Parlament nu trebuie să fie împiedicate sau puse sub semnul întrebării de către orice curte sau în orice loc în afara Parlamentului și că este dreptul supușilor să adreseze petiții regelui, orice constrângeri și acuzări pentru astfel de petiții fiind ilegale.

Remarcăm aici, pe lângă orientarea din acel moment a statului englez către o monarhie parlamentară și consfințirea unor drepturi aferente (precum germenii imunității parlamentare de astăzi), folosirea, în premieră, a noțiunii de libertate de exprimare care, alături de dezbaterile parlamentare, implicând, prin natura lor, comunicarea verbală, sunt protejate de ingerințele unor alte autorități decât Parlamentul. Totodată, supușii Coroanei britanice pot comunica suveranului nemulțumirile lor, fără teama de a fi pedepsiți, într-o formă sau alta, pentru conținutul petiției sau pentru formularea ei.

Aceste drepturi și libertăți, împreună cu influența exercitată de scrierile lui John Locke și ale lui John Milton, au condus direct la abolirea regimului licențierii presei în 1695, transformând Regatul Unit în primul stat din lume cu o presă liberă.

 

I-2. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, adoptată la 26 august 1789 de Adunarea națională constituantă franceză și integrată, prin intermediul preambulului, în constituțiile franceze care s-au succedat de atunci, conține primele texte din domeniul dreptului comunicării redactate într-un stil modern, care a inspirat, desigur, generații de legislatori de pe cuprinsul mai multor continente.

Potrivit art. 10 din acest act normativ, nimeni nu trebuie să fie urmărit pentru opiniile sale, chiar religioase, cu condiția ca manifestarea lor să nu tulbure ordinea publică stabilită de lege. În art. 11 din declarație se arată că libera comunicare a gândurilor și a opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului: orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie, să imprime liber, urmând să răspundă de abuzul acestei libertăți în cazurile determinate de lege.

Urmare a unui secol de iluminism, noțiunile promovate în acest document de excepțională importanță se vădesc deopotrivă actuale și utile. Afirmarea libertății de conștiință și a libertății de exprimare a condus la promovarea explicită a principiului libertății presei. Într-o elegantă tehnică juridică, limitele acestor drepturi și libertăți sunt încredințate legii, ca act juridic cu caracter normativ.

.

I-3. Primul amendament la Constituția Statelor Unite (1791)

Parte a Declarației drepturilor (primele zece amendamente la Constituția Statelor Unite din 1887), primul amendament este izvorul, într-o formulă lapidară, a două secole de bogată jurisprudență a Curții Supreme a Statelor Unite, care poartă până la cele mai mici detalii ale comunicării cunoscute omului.

Textul primului amendament este următorul: Congresul nu va adopta nicio lege cu privire la stabilirea unei religii sau care interzice exercițiul liber al acesteia; sau care restrânge libertatea de exprimare sau cea a presei; sau dreptului populației de a se aduna pașnic și a transmite petiții Guvernului pentru repararea unor nedreptăți.

Sunt reglementate aici genul, libertatea de exprimare, și specia, libertatea presei. Este efectul viziunii autorilor Declarației de independență și ai Constituției Statelor Unite, pentru care proiecția lui Montesquieu a separației puterilor în stat a condus la acceptarea, informal, a unei a patra, presa.

 

I-4. Declarația universală a drepturilor omului (1948)

Eșecul Ligii Națiunilor, înființată din perspectiva pură a dreptului internațional public, de a asigura pacea internațională a condus lumea, îndeosebi Europa, la dezastrul celui de-al doilea război mondial. Din ruinele celei mai mari conflagrații cunoscute vreodată s-a născut o nouă “religie”, cea a drepturilor omului.

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat și proclamat Declarația universală a drepturilor omului.

În preambulul acestui document remarcabil, libertatea cuvântul și a convingerilor este proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor.

Un set de principii fundamentale, diseminate în cuprinsul declarației, constituie, în opinia noastră tot atâtea temelii politico-juridice ale dreptului comunicării.

Astfel, potrivit art. 12 din declarație, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici atingerii aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.

Orice om, ne spune art. 18 din declarație, are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și privat […].

Ca o consecință a libertăților enumerate anterior, orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat (art. 19 din declarație).

Articolul 20 din declarație consacră, de asemenea, principiul libertății de întrunire și al celei de asociere.

Impactul acestor principii a fost decisiv pe scena postbelică. Prin valoarea lor universală, nu numai că ele au fost invocate permanent de apărătorii libertății de gândire și de exprimare, dar au inspirat și legislațiile, și în primul rând constituțiile, multor state.

 

I-5. Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (1950)

La 5 mai 1949, 10 state europene (Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Marea Britanie și Suedia) au semnat la Londra Tratatul instituind Consiliul Europei, având ca misiune favorizarea în Europa a unui spațiu democratic și juridic comun, organizat în jurul Convenției europene a drepturilor omului și a altor texte de referință asupra protecției individului. Organizația cuprinde astăzi 47 de state membre, unul cu statut de asociat și cinci cu statut de observator.

Un an și jumătate mai târziu (4 noiembrie 1950), a fost semnată la Roma Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, primul instrument juridic internațional care garantează protecția drepturilor omului. Documentul este însoțit de un protocol adițional și a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului, prin intermediul a 13 protocoale.

Dispozițiile care interesează în mod special dreptul comunicării cuprinse sunt cuprinse în articolele 8-11, care nu au suferit modificări de la adoptarea convenției.

Redăm mai jos, integral, aceste texte:

Art. 8 

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Art. 9

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, invățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

2.Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Art. 10

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Art. 11

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2.Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat.

Bogata jurisprudență a Curții europene a Drepturilor Omului, instanța însărcinată cu controlul jurisdicțional al aplicării convenției, constituie un izvor de mare importanță în cercetarea dreptului comunicării.

 

I-6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 2000

Drepturile omului au fost protejate în jurisprudența Curții de justiție a Comunităților europene în absența unui document juridic relevant în materie al comunităților, prin referire la principiile de drept, la Declarația universală a drepturilor omului din 1948, la Convenția europeană a drepturilor omului și la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului.

Absența unui document cu valoare juridică cu privire la drepturile omului în cadrul uniunii își are explicația în dezvoltarea istorică a integrării europene. În contextul în care protecția drepturilor omului era principala preocupare a Consiliului Europei, “părinții-fondatori” ai comunităților au rezervat acestora un rol predominant de integrare economică, văzut ca o etapă preliminară a unei depline integrări politice, economice, monetare, sociale, militare și de altă natură a țărilor bătrânului continent.

Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1992, a confirmat expressis verbis atașamentul statelor membre ale Uniunii Europene la principiile libertății, democrației și respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale și statului de drept. Se afirmă în tratat că Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale și cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generatoare de drept comunitar.

Desigur, amploarea competențelor materiale ale Uniunii Europene, precum și valul de aderări pe care le-a cunoscut de la Tratatul de la Maastricht, au impus instituțiilor europene afirmarea și mai pronunțată a interesului pentru problematica drepturilor omului. Astfel, în timpul Consiliului european de la Nisa din 7 decembrie 2000, președinții Parlamentului european, Consiliului și Comisiei au semnat și proclamat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Valoarea acestei carte este una eminamente politică și morală, întrucât ea nu face parte din dreptul pozitiv al Uniunii Europene. Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa încorpora această declarație de drepturi în al doilea său titlu, conferindu-i astfel valoare juridică; dar tratatul nu a fost semnat de toate statele membre și nu a mai putut intra în vigoare. Carta a fost adaptată și proclamată din nou la Strasbourg, la 12 decembrie 2007. Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, în curs de ratificare, menționează, în art. 6 al Tratatului instituind Uniunea Europeană, modificat, că Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are acceași valoare juridică precum tratatele. Rămâne de văzut dacă Tratatul de la Lisabona nu va împărtăși soarta Constituției.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 2007 interesează deopotrivă materia dreptului comunicării.

Articolul 10 consacră libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Astfel, orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a schimba religia sau convingere, precum și libertatea de a manifesta religia sau convingerea sa individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățământ, practici sau îndeplinirea riturilor (punctul 1). Dreptul la obiecția de conștiință este recunoscut potrivit legilor naționale care îi reglementează exercițiul (punctul 2).

Libertatea de exprimare și de informare își găsește consacrarea în art. 11 din cartă. Punctul 1 al art. 11 arată că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerințe din partea autorităților publice și fără a lua în considerare frontierele. Punctul 2 dispune că libertatea mijloacelor de informare și pluralismul lor sunt respectate.

Alte articole din această cartă interesează deopotrivă comunicarea. Printre acestea amintim libertatea de întrunire și de asociere (art. 12), libertatea artelor și a științelor (art. 13), dreptul la educație (art. 14), libertatea profesională și dreptul la muncă (art. 15) și libertatea de a întreprinde (art. 16).

Potrivit Explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale, făcând aplicarea art. 52 paragraful 3 al Cartei, libertatea de exprimare și de informare are același sens și aceeași aplicare ca și cea garantată de Convenția europeană a Drepturilor Omului. Limitările care pot fi aduse acestui drept nu pot să depășească pe cele prevăzute în paragraful 2 al art. 10, fără a fi prejudiciate restricțiile pe care dreptul concurenței al Uniunii le poate aduce facultății statelor membre de a instaura un regim de autorizare prevăzut la art. 10 paragraful 1, fraza a treia din Convenția europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea mijloacelor de informare și pluralismul derivă, potrivit explicațiilor, din libertatea de exprimare și informare. Ele sunt întemeiate pe jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene cu privire la televiziune, în special în afacerea C-288/89 (decizia din 25 iulie 1991, Stichting Collectieve Antennevoorziening Gouda e.a., rec. p. I-4007), și pe protocolul asupra sistemului radiodifuziunii publice în statele membre, anexă la tratatul Comunității europene și acum al tratatelor, precum și pe directiva 89/552/CEE a Consiliului (în special pe considerentul nr. 17).

 

1. Constituțiile României și drepturile și libertățile din sfera comunicării

 

II-1. Constituțiunea din 1866

Apreciată la vremea ei ca una dintre cele mai avansate constituții din Europa, inspirată de modelul belgian, Constituțiunea din 1866 a fost adoptată odată cu instalarea ca domnitor a lui Carol I de Hohenzollern.

Chiar primul articol al Titlului II Despre drepturile românilor (art. 5) arăta că românii se bucură de libertatea consciinței, de libertatea învețămentului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.

Art. 21 insista asupra caracterului absolut al libertății consciinței, deși, după moda vremii, conștiința era văzută mai mult ca o modalitate de manifestare a convingerilor religioase. Libertatea învețământului era garantată cu condiția ca exercițiul ei să nu aducă atingere bunelor moravuri sau ordinii publice.

Reguli foarte elaborate sunt prevăzute pentru libertatea de exprimare și de opinie. Potrivit art. 24 din Constituția de la 1866, Constituțiunea garanteză tutulor libertatea de a comunica și publica ideile și opiunile lor prin graiu, prin scris și prin presă, fie-care fiind respundetor de abusul acestor libertăți în casurile determinate prin Codicele penal, care în acesta privință se va revisui și complecta, fără însă a se putea restrînge dreptul de sine, sau a se inființa o lege escepțională. Delictele de presă sunt judecate de juriu. Nici censura, nici o altă măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distribuțiunea ori-cărei publicațiuni nu se va putea reînființa. Pentru publicațiuni de jurnale nu este nevoe de autorisațiunea prealabilă a autorităței. Nici o cauțiune nu se va cere de la diariști, scriitori, editori, tipografi și litografi. Presa nu va fi supusă nici o dată sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicațiune nu va putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este respundetor pentru scrierile sele, era în lipsa autorului sunt respundetori sau girantul sau editorul. Veri ce jurnal trebue sa aibă un girant responsabil care să se bucure de drepturile civile si politice.

Secretul corespondenței (art. 25), libertatea de întrunire (art. 26), libertatea de asociere (art. 27), dreptul de petiționare (art. 28) reprezintă tot atâtea drepturi și libertăți care au marcat trecerea României la un regim de libertate a comunicării.

 

II-2. Constituțiunea din 1923

Înfăptuirea României Mari la 1 Decembrie 1918, recunoscută prin sistemul Tratatelor de la Versailles, a impus redactarea și adoptarea unei noi Constituții, mai adaptată noilor realități politice, economice și sociale. Constituția din 1923. De largă respirația democratică, ea reglementează (tot în Titlul II Despre drepturile românilor) mulțimea drepturilor și libertăților din sfera comunicării, într-o manieră și mai detaliată decât o face Constituția din 1866.

Introducând principiul nediscriminării pe criterii entice, lingvistice sau religioase între cetățenii români, art. 5 arată că aceștia se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi.

Art. 22 califică libertatea conștiinței ca absolută (alin. 1).

Art. 25 garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniunile lor prin grai, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile determinate prin Codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine. Nici o lege excepțională nu se va putea înființa în această materie (alin. 1-2).

Un efect al dezvoltării comunicării prin presa scrisă, principala formă mass-media a societății românești în epocă, îl reprezintă și inserarea, în cuprinsul a două articole, a regulilor constituționale cu privire la garantarea libertății comunicării ideilor și a presei . Astfel, nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distribuțiunea oricărei publicațiuni nu se va putea înființa. Nu este nevoe de autorizațiunea prealabilă a nici unei autorități pentru aparițiunea oricărei publicațiuni. Nici o cauțiune nu se va cere dela ziariști, scriitori, editori, tipografi și litografi. Presa nu va fi pusă nici odată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicațiune nu va putea fi suspendat sau suprimat. Orice publicațiune periodică de orice natură va trebui sa aibă un director răspunzător, iar în absența acestuia, un redactor răspunzător. Directorul sau redactorul vor trebui să se bucure de drepturile civile și politice. Numele directorului și numele redactorului vor figura vizibil și permanent în fruntea publicațiunii. Înainte de aparițiunea publicațiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara și înscrie numele său la tribunalul de comerț. Sancțiunile acestor dispozițiuni se vor prevedea prin legi speciale (art. 25 art. 3-7)

În ceea privește publicațiunile neperiodice, ne arată art. 26, răspunzător de scrierile sale este autorul, în lipsa acestuia editorul; patronul tipografiei răspunde când autorul și editorul nu au fost descoperiți. La publicațiunile periodice responsabilitatea o au: autorul, directorul sau redactorul în ordinea enumerării. Proprietarul în toate cazurile este solidar răspunzator de plata despăgubirilor civile. Delictele de presă se judecă de jurați, afară de cazurile aci statornicite, cari se vor judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun:
a) delictele ce s’ar comite împotriva Suveranilor țării, Principelui Moștenitor, membrilor Familiei Regale și Dinastiei, Åžefilor Statelor Străine și reprezentanților lor; b) îndemnurile directe la omor și rebeliune, în cazurile când nu au fost urmate de execuțiune; c) calomniile, injuriile, difamațiile aduse particularilor sau funcționarilor publici oricari ar fi, atinși în vieața lor particulară sau în cinstea lor personală. Arestul preventiv în materie de presă este interzis.

Articolele 27-30 din Constituția din 1923 stabilesc, precum Constituția dinaintea sa, regimul secretului corespondenței (în principiul inviolabil), libertății de întrunire, libertății de asociere și dreptului de petiționare.

 

II-3. Constituțiunea din 1938

Reflex al instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Constituția din 1938 abordează expeditiv, prin comparație cu precedentele două constituții, libertățile și drepturile fundamentale din sfera comunicării.

Astfel potrivit art. 10, românii se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea muncii, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile din care decurg drepturi în condițiunile statornicite prin legi.

Art. 19, în primul său alineat, decreta că libertatea conștiinței este absolută.

În art. 22 se arăta că legea fundamentală garantează fiecăruia, în limitele și condițiunile legii, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniunile sale, prin grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace.

Secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice, dreptul de întrunire, dreptul de a adresa petiții, dreptul de asociere (art. 23-26), deși recunoscute la nivel constituțional, au primit o reglementare mai restrictivă.

 

II-4. Constituția Republicii Populare Române (1948)

Ocuparea militară a României de către Uniunea Sovietică la sfârșitul celui de-al doilea război mondial a condus și la modificarea regimului politic, țara noastră intrând în sfera de interese a marii puteri comuniste de la răsărit. Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 a condus, în mod firesc, la adoptarea unei noi constituții. Tributar imperativelor “democrației populare”, acest act vorbește în premieră despre drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (titlul III).

Filosofia acestor drepturi și libertăți cunoște o firească schimbare de optică. Recunoscând tuturor cetățenilor dreptul la învățătură (art. 22), arătând că statul încurajează și sprijină dezvoltarea științei și a artei și organizează institute de cercetări, biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare, Constituția asigura naționalităților conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne, atât în învățământul de toate gradele, cât și în administrație și justiție (art. 24).

Statul garanta libertatea conștiinței și libertatea religioasă (art. 27 alin. 1).

Art. 31 din Constituție garanta libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor si manifestațiilor, precizându-se că exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc.

Era recunoscut dreptul de asociere și organizare, dacă scopul urmărit nu era îndreptat în contra ordinei democratice stabilite prin Constituție, fiind interzise asociațiile cu caracter fascist sau antidemocratic (art. 32).

Au fost formal garantate secretul corespondenței și dreptul de petiționare (art. 33-34).

Ironie involuntară, actul fundamental din 1948 asocia, în planul redactării, libertatea presei cu cea de exprimare și de întrunire. În realitate, în Republica Populară Română exercitarea drepturilor și libertăților din sfera comunicării devenise imposibilă.

 

II-5. Constituția Republicii Populare Române (1952)

Ascuțirea luptei pentru putere la vârful partidului unic și, implicit, al statului, în contextul triumfului liniei staliniste dure, a fost adoptată o nouă Constituție a Republicii Populare Române în 1952.

Ideea drepturilor și îndatorilor fundamentale ale cetățenilor nu mai prezenta o importanță atât de mare în împrejurările în care începuse “făurirea” unei noi societăți. Astfel, drepturile și datoriile fundamentale ale cetățeanului se întâlnesc în Capitolul 7.

Art. 85 prevedea că, în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară, cetățenilor Republicii Populare Române li se garantează prin lege: a) libertatea cuvântului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor și a meetingurilor; d) libertatea cortegiilor și a demonstrațiilor de stradă. Aceste drepturi sunt asigurate punându-se la dispoziția maselor muncitoare și organizațiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicații și alte condiții materiale necesare exercitării acestor drepturi.

Dreptul la învățătură (art. 80), folosirea liberă a limbii materne (art. 82), libertatea de conștiință (art. 84), dreptul de asociere (art. 86), ocrotirea secretului corespondenței (art. 88) aveau menirea a conferi brutalului regim stalinist aparențele unei democrații.

 

II-6. Constituția Republicii Socialiste România (1965)

Întărirea regimului comunist la noi a permis relaxarea ideologică, concretizată, printre altele, și prin revenirea drepturilor și îndatorilor fundamentale ale cetățenilor în prim-planul construcției constituționale (titlul II).

Cetățenilor Republicii Socialiste România li se garanta libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor si a demonstratiilor (art. 28). Cu toate acestea, potrivit art. 29, libertatea cuvîntului, presei, îintrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orînduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc.
Orice asociație cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociații și propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sînt pedepsite prin lege.

Desigur, prin scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor care muncesc sau prin asociații și propagandă cu caracter fascist sau antidemocratic, autoritățile înțelegeau tot ceea se opunea, într-o formă sau altul, dictaturii partidului unic, exercitarea drepturilor și libertăților constituționale fiind, în fapt, sever reprimată.

Dreptul la învățătură (art. 21), asigurarea folosirii libere a limbii maternă (art. 22), dreptul de asociere în organizații obștești (art. 27), garantarea libertății conștiinței (art. 30), a secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice (art. 33), precum și a dreptului de petiționare (art. 34) erau formal înscrise în Constituția Republicii Socialiste România și subordonate imperativelor ideologice ale epocii.

 

II-7. Constituția României din 1991

Căderea cortinei de fier în 1989, prăbușirea regimului comunist și aspirația României către democrație, stat de drept și integrare euroatlantică a condus la adoptarea unei noi Constituții în anul 1991.

Drepturile și libertățile din sfera informației și a comunicării reprezintă atât o reluare a libertăților recunoscute prin Constituția din 1923, cât și adaptarea unor noi drepturi și libertăți fundamentale, consacrate în anii de evoluție a drepturilor omului în Occident.

Astfel, potrivit art. 29, libertatea constiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc (alin. 2). Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale (alin. 1).

Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, au fost declarate inviolabile (art. 30 alin. 1). S-a prevăzut că cenzura de orice fel este interzisă (art. 30 alin. 2). S-a recunoscut că libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații, fără posibilitatea de la suprima sau de a le obliga să facă publică sursa finanțării (art. 30 alin. 3-5). (5)

Limitele libertății de exprimare au fost enumerate limitativ. Conform art. 30 alin. 6, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Au fost interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la descriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri (art. 30 alin. 7). S-a statuat că răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunostința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii, în vreme ce delictele de presă urma urma să fie reglementate legal.

Noutatea față de tradiția noastră constituțională a reprezentat-o consacrarea dreptului la informație. Potrivit art. 31, dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes național. Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau siguranța națională. Mijloacele de informare în masa, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Textul constituțional a precizat caracterul autonom al serviciilor publice de radio și de televiziune, care în viziunea legiuitorului constituan, trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă, reglementarea organizării acestor servicii și controlul parlamentar asupra lor fiind de resortul legii organice.

Nu mai puțin importantă, în rândul garanțiilor constituționale în material comunicării, apare și ocrotirea, în premieră, a vieții intime, familiale și private (art. 26).

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este declarat inviolabil (art. 28).

Constituția asigură dreptul la învățătură, inclusiv în limba maternă (art. 32), libertatea întrunirilor (art. 20), dreptul de asociere, cu excluderea asociațiilor cu caracter secret (art. 37), dreptul de petiționare (art. 47).

Prezintă interes pentru materia noastră și alte dispoziții constituționale. Art. 54 instituie principiul bunei-credințe în exercitarea de către cetățenii români, cetățenii străini și apatrizi a drepturilor și libertăților constituționale, fără a fi încălcate drepturile și libertățile celorlalți.

Desigur, sunt situații în care se impune restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți. Condițiile și limitele acestor măsuri sunt enumerate în art. 49.

De foarte mare importanță se relevă a fi și art. 20, care arată că
dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, în cazul neconcordanței între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, având prioritate reglementările internaționale.

 

II-8. Constituția României din 31 octombrie 2003

România devenise stat membru al Consiliului Europei (1993), când iminența aderării la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, care avea să se producă în 2004, și începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (2000), finalizate cu aderarea propriu-zisă la 1 ianuarie 2007, au convins autoritățile și societatea românească de necesitatea de a revizui Constituția din 1991, care, sub unele aspecte ale sale, nu mai răspundea actualității, în special cu privire la transferul de suveranitate și la unele drepturi social-economice.

Reținem consacrarea libertății economice, potrivit căreia accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate. Prezintă interes și dispozițiile care garantează accesul la cultură, în condițiile legii. Nu poate fi îngrădită, potrivit Constituției, libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale, în vreme ce statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.

Modificări sau completări formale ale unor condiții și limite ale unor măsuri sunt prevăzute și cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, dreptul la informație, dreptul la învățătură  sau restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți.

Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, Constituția a fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare.

Astfel, în textul publicat la 31.10.2003, sunt consacrate următoarele drepturi și libertăți care interesează sfera informației și a comunicării:

– viața intimă, familială și privată (art. 26);

– secretul corespondenței (art. 28);

– libertatea conștiinței (art. 29);

– libertatea de exprimare (art. 30);

– dreptul la informație (art. 31);

– dreptul la învățătură (art. 32);

– accesul la cultură (art. 33);

– libertatea întrunirilor (art. 39);

– dreptul de asociere (art. 40);

– libertatea economică (art. 45);

– dreptul de petiționare (art. 51).

Sunt de reținut și dispozițiile cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului (art. 20), restrăngerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți (art. 53), precum și principiul exercitării drepturilor și libertăților cu bună-credință, fără încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți (art. 57).

Dintre drepturile și libertățile enumerate mai sus, reținem ca esențiale studiului dreptului informației și al comunicării libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, dreptul la imagine. Drepturi fundamentale participative la conturarea unui drept al informației și al comunicării urmează a fi socotite dreptul la viață intimă, familială și privată, dreptul la învățătură, accesul la cultură, secretul corespondenței, libertatea întrunirilor, dreptul de petiționare, dreptul de asociere și libertatea economică.